Imbecilul e uman

Nici nu știu de ce-ți spun despre el. Adică e un cretin cu „C” mare , iar tu ai idee, ți-am mai spus. Ieri a venit la muncă cu un tricou roz și veșnicii pectorali pe care tot încearcă să mă facă să-i observ.  Adevărul e că nici în cot nu mă doare de pectoralii lui, mă lasă indiferentă, deși mă amuză această mascaradă uneori. De obicei când e mai liber nu vorbim prea mult. E prea concentrat, cu telefonul în mână, verificând probabil câte like-uri are la fotografia de la mare, cea fără tricou. Am văzut-o pentru că mi-a apărut la noutăți despre prieteni. Câteodată mai verific ce postează prietenii virtuali, știrile stupide ale ziarelor și revistelor online care mă „informează” în legătură cu formele voluptoase ale fiicei Madonnei. Uneori îmi citesc mail-ul cu eternul horoscop pe care am ajuns să-l citesc din reflex. Azi a plouat și ca de obicei oamenii alergau care încotro. Eu am fost cuprinsă de o liniște neobișnuită și mi-am lăsat mobilul pe undeva...El era acolo reproșându-mi despre lucrurile pe care le fac imperfect. I-am răspuns pe un ton tăios că imperfecțiunea face parte din viața și implicit din personalitatea mea. Până să-mi dau seama pe ușă a intrat un prieten vechi care până să salute, m-a cuprins în brațe cu entuziasm și m-a sărutat.  Cuprinsă de mirare și încercând să înțeleg gestul lui, nu am așteptat prea mult căci m-a luat deoparte și mi-a șoptit „Știam eu că imbecilul e uman. Ar fi trebuit să vezi ce față a făcut:))”  (ficțiune)