Haideți să vorbim despre...

   nu sunt sigură încă despre ce vreau să vorbesc. Aș putea să-mi dau cu părerea despre finalul Gossip Girl, să vă împărtășesc câteva cunoștințe despre rețelele sociale, noul mod de a socializa, despre filosofie sau despre cum nu-mi place să văd rafturile goale înainte să mă mut, așa că prefer să-mi fac bagajele în ultima zi. Sau aș putea să vă povestesc câte puțin din toate, intenție pe care am avut-o de la început, dar mi-am dorit o introducere. Ha, I trick you twice:))

   Acum că am terminat de vorbit despre mine, ce-ar fi să vorbim despre...mine? (Johnny Bravo, varianta feminină a vorbit acum).
   Fac o schimbare, ceea ce nu înseamnă că încep să cred că oamenii se pot schimba, ci că iși pot schimba scopurile, ceea ce duce la noi strategii, deci impresia că personalitatea a suferit niște modificări. Îmi golesc dulapurile de astăzi, „dezbrac” rafurile de micile lucruri despre care am impresia că-mi aparțin (cerceii, o papiotă albastră în care e înfipt un ac, cele două dicționare verzi, ghirlanda tricoloră de la petrecerea cu tema „Franța”,„scociul”, cariocile, cele două cratițe, ceaiul verde cu mentă, ojele, acetona, hârtiile, nu mai vorbesc de hainele împrăștiate într-un mod haotic prin camera prea mică, deci perfectă etc.) Ascult o melodie de câteva minute bune, e pe repeat , ceea ce înseamnă că m-am oprit la o stare care mă face să mă simt foarte bine cu ceea ce sunt, ceea ce am devenit. Golirea rafturilor mai devreme poate însemna și autotortură pentru că mă pune în situația de a privi în trecut și de a avea diverse sentimente, pe care prefer să le evit. Da, aș putea spune că una dintre pasiunile mele este să-mi ascund sentimentele și problemele din minunata credință că ești tu doar atunci când ești singur. Dar ajunge cu simbolistica și confesiunile. Am distrus deja jumătate din mister, dacă voi continua în acest stil voi pierde armonia cu propria persoană și va fi dificil să găsesc un echilibru.
   Apropo de acest motto al meu „ești tu doar atunci când ești singur” mă ajută să fac legătura cu  expresia pe care am descoperit cursul „Ecrans actuels” (și apoi în timp ce îmi realizam tema): „Mettre en scene de soi” expresie ce-i aparține sociologului francez Stéphane Hugon în încercarea de a descoperi ce schimbă rețelele sociale în comunicarea dintre oameni. Dacă vreți să aflați mai multe doar căutați pe Google. Tema mea de azi nu este aceasta.

   Finalul Gossip Girl a fost surprinzător, neanticipat, ceea ce mă face să apreciez și mai mult serialul care timp de 6 sezoane a făcut parte din existența mea. Pentru cei ce încă nu au aflat cine este Gossip Girl vă spun eu: Dan Humphrey, pe care l-am urât atât de mult pentru persoana oribilă care a devenit, până când am văzut ultimul episod. Momentan este personajul meu preferat pentru că a fost cel mai motivat dintre toți, pentru că a reușit să-și ducă scopul până la capăt (de a fi acceptat  și recunoscut într-o lume selectă). Mi-a făcut plăcere să urmăresc evoluția sau involuția acestor caractere și cred că Gossip Girl a avut o contribuție la conceptul de „punere în scenă a sinelui” și la modul în care socializăm.

  Și ultimul subiect, dar nu cel care nu prezintă importanță este influența pozitivă a filosofiei în viața mea. Anul acesta mi-am ales un curs de filosofie în care am vorbit despre Platon, Aristotel și Augustin, filosofilor cărora le-am dat cea mai puțină importanță în liceu. Nu vreau să intru în detalii în ceea ce privește materia de studiu, ci despre efectul pozitiv pe care l-a avut și încă îl mai are filosofia asupra percepției mele despre lume. Când ieșeam de la cursul de filosofie, care avea loc în fiecare miercuri de la 5 la 7 simțeam că plutesc, ceea ce m-a făcut să adaug filosofia în aceeași categorie în care se află nebunia, dragostea și pasiunea. Pentru mine sentimentul este același.

    Atât pentru azi dragilor pentru că merg să-mi prepar o cafea, să-mi continui împachetarea lucrurilor și să-mi fac tema la filosofie:)  


   

M-am plictisit de sfârșitul lumii!!!

    Și toată lumea știe că mă plictisesc extrem de repede, dar sfârșitul lumii, pe bune? E peste tot :Pe bloguri, facebook, twitter, mail, site-urile de știri. E și o reclamă pe care o găsesc agasantă în care National Geografic își promovează minunata legendă despre „le fin du monde”. E patetic. Și pot să-i tolerez pe cei care n-au un scop în viață și se gândesc să-și creeze unul. Îmi imaginez o conversație:)) „Bună frate, ce faci?”, „Eee păi ce să fac mă pregătesc pentru sfârșitul lumii.” . „Pe bune? Ce cool! Pot să fac și eu asta?”. Însă e cale lungă de la a crede în ceva până la marketingul agresiv ce i se aplică „evenimentului”.

  De ce e greșită ideea de sfârșit al lumii? Să vedem. Într-o notă subiectivă și narcisistă cred că e cam așa:

1. Pentru că am bilet pe 22 spre România. Mi-ar irosi ultima zi petrecută în Franța.
2. Pentru că n-aș apuca o zi infernală în autocar.
3. Pentru că încă nu am scris un scenariu de scurt-metraj.
4. Pentru că vreau să văd Before the Moonlight care apare în 2013.
5. Pentru că trebuie să-mi dau licența cu profa mea preferată.
6. Pentru că am nevoie de timp și o bună strategie pentru a reuși să ies cu tipul care mi-a plăcut cel mai mult până acum.
7. Pentru că nu voi mai prinde noroi de Juri și astfel nu voi putea să-mi stric cizmele de anul acesta.
8. Pentru că n-am apucat să cunosc industria de publicitate.
9. Pentru că nu voi putea să locuiesc din nou la cămin în România.
10. Pentru că mai vreau măcar o petrecere în România.
11. Pentru că ideea de a face sarmale mă enervează și acum.
12. Pentru că nu voi apuca să răsfoiesc cartea de istorie a Sabinei( cls. a 5-a ) pentru a mă pune la punct cu civilizația antică.
13. Pentru că vreau iaurt, roșii și cafea din România.
14. Pentru că trebuie să ajung la mare.
15. Și lista poate continua....

Cum frang eu inimi in Franta:))

         Astazi mi s-a intamplat ceva deosebit...

      M-am gandit  sa scriu  la sfarsitul lui noiembrie pentru a pune in valoare "taierea motului" blogului meu insa nu am gasit ceva care sa ma impresioneze cu adevarat, care sa ma faca sa reflectez si sa-mi zic "Despre asta trebuie sa scriu" pana astazi cand...
    
     Am iesit de la examenul de civilizatie franceza si am intrat intr-unul dintre restaurantele studentesti sa mananc. Ajunsesem deja la desert, o minunatie cu fructe de padure, extrem de buna , cand s-a apropiat un tip. Am crezut initial ca vrea sa ma-ntrebe ceva. Foarte repede mi-a servit un text, mi-a lasat un bilet pe masa mi-a spus ca e un cadou si a disparut in multime. Am apucat sa-i multumesc si m-am pus sa citesc mica confesiune scrisa pe bonul de casa de la restaurant, idee de altfel foarte originala.  Partea proasta e ca nici nu i-am retinut figura, am doar o vaga idee in ceea ce priveste silueta, dar jumatate din tipii de aici se incadreaza la greutatea respectiva. Si ce sa vezi? Era un text insotit de numarul de telefon:)) Mi-a luminat ziua, s-a intamplat ceva astfel si asta m-a bucurat. Anul trecut am primit un numar de telefon pe biletul de 310=)). Azi mi s-a imtamplat asta. Si e minunat sa stiu ca nu numai eu scriu scrisori cretine.

  
        Am mazgalit numarul de telefon in paint pentru ca ar fi fost prea de tot sa-l fi lasat asa. Ok. Acum vreo 2 ani probabil as fi sunat, intrucat gestul mi se pare foarte smecher insa in primul rand n-am credit si in al doilea rand mi-e teama sa nu o dau in bara din nou in domeniul asta, asa ca aleg varianta sigura : Nu fac nimic in sensul acesta.
    Acum ma simt ca in Before Sunset cand tipul scrie o carte ca sa o gaseasca pe frantuzoaica pe care a intalnit-o in tren;)) e amuzant si e putin ciudat pentru ca e posibil sa trec de multe ori pe langa tipul respectiv si sa nu-mi dau seama pentru ca nu i-am retinut figura. Oricum este o poveste ce merita impartasita cu ceilalti. Enjoy!

Un el

   Iesit baie prosop si atat
   Un el terifiat, jenat pe hol
   Un eu mirat
   Ajuns usa
   Un el mai fericit
   Ajuns camera
   Un eu si mai uimit.

  Zambind ma-ntreb de-ar fi iesit mai natural planificat pentru un oricare el
 2 secunde-raspuns  : Nicidecum

Final deschis

      Hei, sunt tot eu încercând să scriu ceva despre ceea ce mi se întâmplă. Problema e că nici eu nu știu în ce categorie să încadrez asta. Sunt în camera mea din Dijon plină cu lucruri aruncate aiurea, ei cam asta sunt eu...și cine știe nu se va mira . Totul avansează încet aici, fac pași de bebeluș și sunt obișnuită să obțin totul pe loc. Îmi compar pașii cu ale locuitorilor. Aici nimeni nu se grăbește. Când văd asta încetinesc și eu. Orașul e liniștit și arată bine și noaptea:)) ok exagerez cu aspectul ăsta, dar îmi place noaptea enorm...
   

    Mai adaug doar atât : E bizar fiindcă îmi plac atât de mult cărțile cu final deschis, unde pot interpreta finalul cum vreau. Acum că trăiesc un final deschis, făra să aflu ce s-a întâmplat, fără să știu ce e în prezent, fără să anticipez viitorul e de-a dreptul groaznic.

Poem

   În spiritul lui Katy Perry voi intitula acest post poem și voi lăsa melodia să vorbească pentru mine!

Mai există viață după liceu?

       Acum aproximativ un an , mi-am propus să scriu o nuvelă, o compunere sau orice  ar fi ieșit cu titlul „Mai există viață după liceu?”. Nu am reușit. Am și acum cele două documente „ MEVDL 1 și MEVDL 2 ”care se deosebesc prin conținut. A nu se înțelege greșit . Conținutul e o epavă, un eșec. Nu am putut să-i dau o formă și nici finaliza proiectul pentru că n-am avut un scop, niște întrebări la care să răspund o structură și o doză mare de voință care să mă determine să revin la propunerea inițială.
       Voi  discuta despre două aspecte : Mai întâi voi argumenta și exemplifica de ce nu-mi place să fiu abordată pe stradă. Apoi voi comenta evenimentele importante care s-au petrecut în viața mea în ultima perioadă : angajatul, mutatul și aflarea veștii că voi studia în Franța.
     
     De ce nu-mi place să fiu abordată pe stradă? Abordată vine la pachet cu fluierată, jignită, întrebată stupidități etc. În primul rând îmi plac întrebările și atitudinile originale, spontane, altfel. În această enumerare nu întră „Ce faci frumoasa?”, întrebare venită dintr-un grup de băieți, pe care dacă i-aș vedea plimbându-se separat pe stradă ar ține capul în pământ. În nici un caz scosul capului pe geam și un țipăt, urmat de un prelung claxon nu-mi spune nimic, de fapt mă cam sperie. În al doilea rând, propunerile cu tentă sexuală nu mă impresionează, sau cel mult îmi provoacă o serie de înjurături pe care le rostesc în capul meu. Mai nou am început să-mi exprim frustrările în direct, mama mi-a spus că cei care fac asta sunt mai fericiți. De exemplu astăzi la exprimarea  unui tânăr entuziast, care a scos capul dintr-o mașină și m-a întrebat „Unde-s sânii tău?” ( cenzurat, exprimarea era mai vulgară), i-am răspuns „ Dar .... ta unde e?” Păcat că nu m-a auzit, pentru că bineînțeles n-a avut curajul să aculte. Într-un oraș turistic cu personalități mixte lucruri grozave și jalnice se întâmplă la tot pasul.
       În al doilea rând, atunci când sunt pe stradă ori mă grăbesc să ajung undeva pentru că de obicei sunt o întârziată, ori mă întorc acasă și atunci vreau să-mi ascult gândurile, să găsesc soluții pentru lucrurile care mă frământă. Din acest motiv mi-e greu să răspund unde e strada Primăverii sau nu știu ce cafenea la care lucrează un oarecare Paul? Cum s nu-l ști pe Paul? Ei bine, mai există viață și dacă nu-l cunoști pe Paul. În plus nu am o memorie vizuală prea bună, din acest motiv mi-e destul de greu să găsesc anumite locuri, fără să întreb pe cineva.

       La premier jour du reste de ma vie (recomand acest film) și pun pauză acum în timp ce tastez.

      Angajatul:
  
     Totul a început cu motivația : Mi-am zis trebuie să-mi găsesc ceva de muncă pentru a rămâne la cămin și pentru a-mi putea asigura „supraviețuirea”.  Deloc complicat. Însă pentru a rămâme la cămin trebuia să demonstrez că lucrez undeva. Astfel, am luat ziarul, am subliniat tot ce părea interesant și ce aș fi fost capabilă să fac. Era într-o luni. Final de zi :dezamăgitor. Posibilii și viitorii mei angajatori nici nu răspundeau la telefon. Cel puțin o mare parte din aceștia. Cei cu care am reușit să vorbesc nu corespundeau așteptărilor mele. Unul dintre aceștia mi-a propus să vin la ora 18:00 la Plaja Algida, pe care am căutat-o în disperare, ca apoi să nu-mi mai răspundă la telefon. Câtă maturitate! Bonă nu am avut nici o șansă să fiu pentru că am nu am vârsta necesară, după spusele recepționerei. Când vor scăpa oamenii de prejudecăți?
       M-am trezit joi mai dezamăgită, hotârâtă să-mi reiau căutările a doua zi și să dorm, dar nu am reușit. Am luat ziarul și am sunat din nou. Și mi-a răspuns viitorul meu șef.  Nu mi-a mai păsat de sinceritate, de modestie i-am spus tot ce consideram că ar putea fi luat ca pozitiv pentru a fi hosstess. Da bineînțeles că am lucrat, am făcut promoții, am vândut haine, am înălțimea corespunzătoare, sunt studentă la jurnalism, deci comunic bine. Nu mi-a mai păsat de timiditate, de frustrările care mă determină să nu fiu cea mai minunată dintre versiunile mele. Ah, asta trebuie să fac? Floare la ureche! Nu am CV, încă. Dar îl fac în câteva ore. Îl adaptez astfel încât să corespundă cu nevoile voastre. Sunt exact persoana pe care o căutați. Dacă nu mă angajați, voi pierdeți!
       
       Vineri = interviu și eu ca de obicei am emoții și se vede. Unde e persoana din ziua precedentă? Te sun mai târziu, îmi spune și înghit momeala. Sunt cu niște cunoscuți pe plajă și aștept un telefon. Nu are nimeni voie să se atingă de telefonul meu. A sunat cât am fost la baie? Nu, îmi spune el cu o mină tristă. Ei habar n-au câtă nevoie au de mine, mă consolez, dar mă gândesc că timpul se scurge și mâine va începe o nouă zi de căutări. Ce idee îmi trece prin cap? SMS. Da asta e , mă descurc în scris, nu-mi aude nimeni vocea  și sunt artistă, vorba aia....Așadar, sunt cutărică, am depus un CV la dumneavoastră și vreau să știu dacă am fost aleasă pentru a ști ce program am mâine bla bla. Sună. Vai, o să mor! Răspund. „De ce, aveai alte planuri?”  „Nu, doar nu știam la ce ora să mă trezesc.” „Mâine la 8, o rochie și tu. ” „Bineânțeles!„ De unde iau rochie când nu sunt acasă?„ Hm, fată vin la tine să-mi dai rochie, fond de ten, farduri, rimel și acetonă.” Final de sâmbătă. „Mâine la 8.” „Serios?” Sunt cea mai fericită!

      Cămin.
    
     Muncă. Mă sună colega mea de cameră să-mi spună să-mi fac cerere să pot rămâne în cămin și adeverință că muncesc. Se pare că nu mai pot să stau la camera 21. Cum? După ce am decorat-o cu buline, am stat nouă luni, mi-am dorit o cameră care să se termine cu 1 și acum în 2 zile trebuie să eliberez camera pentru a fi închiriată la turiști. Printre lacrimi, mi-am spus că de aș avea o funcție mare în Universitatea asta i-aș da administratorului un ultimatum : să lase toate actele în regulă , să-și ia catrafustele și să se care, așa cum ne face el nouă : suflete care plătesc să fie umiliți.
     Acum stau la camera 20, iar gândacii sunt cei mai buni amici ai mei. Mă asigur să aibă toate condițiile, dar se știe că fără comunicare nu există nimic.

     Plecare la Dijon, Universitatea de Bourgogne ( Slic - Science de languages, information et comunication)

    Mail Acceptation a Universite de Bougogne : Chere Alexandra Condrat vous etes accepte a Universite de Bougogne. Maitenant, je suis tres heureaux . Pe bune e cea mai grozavă veste. După lupte seculare, care au durat un semestru( goana după semnături, documente, mailuri, telefoane instituții, persoane dificile, primesc acest mail). Încă doi pași și plec în Franța. Am și bilet de avion. Pe 6 septembrie voi fi la Paris. E un vis împlinit.

   Și totuși, există viață după liceu? Răspunsul este afirmativ dacă viață înseamnă să nu ai timp să te duci la plajă chiar dacă e la doi pași de locuința ta, să dormi cinci ore pe noapte, să-ți permiți să-ți cumperi chestii, să faci un an la jurnalism și să ajungi la concluzia că trei sferturi din timpul petrecut la cursuri ar fi putut fi valorificat altfel. Că învățământul superior are carențe, că ai 19 ani și nu știi cum să-ți exprimi nemulțumirile cu privire la cele de mai sus. Asta e cel mai trist. Dar am unde să stau, muncesc și plec în Franța. Ei cine spunea că nu sunt ambițioasă? Poate că nu știu ce-mi doresc, dar știu ce nu-mi doresc : o pseudolibertate (de exprimare, de acțiune).



       

De ce să le dăm o șansă creativilor?

   1. Creativii sunt cei care găsesc soluții atunci când cognitivii nu știu să rezolve o problemă.
   2. Ei cred că nimic nu e imposibil.
   3. Se mobilizează mai greu, dar atunci când apare ceva neprevăzut, ei sunt cei care știu ce să facă să iasă bine.
   4. Pot lucra și noaptea, ceea ce-i scutește pe cognitivi să piardă timpul în care ar putea dormi.
   5. Au multe idei și da, pot fi și idioți uneori.

    Cum determini un creativ să fie responsabil?
    Ei bine, el nu trebuie să știe ceea ce încerci să faci. Nu-i face morală pentru lucrurile pe care nu le-a rezolvat la timp și nici pentru persoanele pe care le-a rănit. Adu-l în situația în care să-și dea seama singur că ceilalți au de suferit de pe urma neglijențelor lui. Pentru că este sensibil va încerca să lucreze mai mult pentru a nu-i pune pe colegi în situații dificile.

                                                                                                     Noapte bună!

   5 iunie: Creativii nu sunt lăsați să vină cu idei inovative pentru că nu sunt folositori într-o societate bazată pe reguli (pe supunere). Vă implor să nu renunțați la a mai fi creativi chiar și în situația asta!

Nici un om nu e o insulă...(John Donne)

...ci o peninsulă. (Amos Oz). Prelungirea acestui motto mi-a dat posibilitatea să fiu într-un final de acord cu el. Aplicație în liceu: Comentați semnificația următoarei sintagme : „ Nici un om nu e o insulă”. Ce durere de cap , ce complicație! 7 minute, bineînțeles.Zâmbesc. Evident că am doar 7 minute la dispoziție, e o regulă nescrisă. Ba este, îmi spun.Nu mă interesează ceilalți, sunt o insulă. Nu vreau să am contacte cu ceilalți - cu atât mai mult sunt una. Astăzi, urmărind interacțiunea dintre Amos Oz(scriitor) și Liiceanu zâmbesc din nou. Nu am nevoie de atât de multe minute (7) să-mi dau seama că sunt o peninsulă. Că sunt în contact cu societatea (alteritatea, celălalt etc), dar sunt singură. Sunt atât de singură și îmi place foarte mult acest aspect:)

Poate sunt doar eu sau poate și tu ești la fel

spunea Adi Despot într-o colaborare muzicală...

Mă întorc la ceea ce m-a făcut conștientă că exist și că am un scop și un drum pe care trebuie să merg.Nu e numai o chestiune de alegeri,e mai profund de atât.E rezonanța aceea a oamenilor din jurul tău.Sunt fragili ca și mine.Caută fericirea de asemenea.Vor să primească aprecieri și vor să-și lase amprenta oriunde merg.Clasa a 9-a:Avril Lavigne peste tot:pe pereți,în gânduri,în gesturi,machiaj,aproape tot în afară de stilul vestimentar.Sunt neliniștită,nehotărâtă,foarte ironică,speriată,curioasă.Din afară se vede ca o aroganță adolescentină manifestată prin tot.Îmi place din ce în ce mai mult partea mea misterioasă.Sunt de neatins.Oricine își dă cu părerea nu are dreptate,numai eu știu ce e în sufletul meu.Acum scriu și știu că atunci când o fac pot trece peste o anumită etapă.Nu vreau să șterg cu buretele amintirile pe care le am din acea perioadă.Ele m-au făcut puternică.M-au făcut eu-cea de acum,care mai are puterea să scrie ce-i place.Cea care e îmbrăcată într-o rochie neagră de om mare,dar care nu mă va face un om mare.Eu voi rămâne veșnic o adelescentă spuneam și credeam aceste vorbe cu tărie.Nu sunt o femeie și nici nu vreau să fiu considerată una.Ascult în continuare,(ce-i drept mai rar) Avril Lavigne,dar nu mai am postere cu ea,pierd nopțile în continuare,ador stelele la fel de mult.Nu sunt diferită,nu văd schimbări imense în fotografii.Sunt eu împreună cu persoane diferite,în alte locuri.Multe lucruri s-au schimbat.Încerc în naivitatea mea să-mi recuperez întâmplările,lucrurile pe care le făceam cu plăcere.Dau greș mereu.Timpul nu e generos.Și totuși îmi place schimbarea:îmi place că stau la cămin,că merg la sport(uneori),că nu mai fac atâtea grimase,că îmi place culoarea verde.Despre asta vorbeam...Încă folosesc punctele de suspensie,și încă îmi place cum sună cuvântul „enigmatic”-asta vis a vis de melodie.Poate sunt doar eu,sau poate și tu ești la fel.

Mi-am dorit mult să scriu lucrurile astea ca o justificare a ceea ce nu pot fi de dragul nimănui.Nu pot aproba ce spun alții dacă nu sunt de acord,nu pot să nu fiu sinceră,pot doar să evit să spun ceva,nu pot să nu fiu copilăroasă,să nu fac conexiuni între întâmplări și oameni,nu pot să fiu altfel decât dacă dorința vine din interiorul meu și nu din observațiile altora.Cât despre cei deranjați de lucrurile care mă fac să fiu eu și doresc să le schimbe le doresc o viață de roboței împlinită!

Epilogul(unei amiciții)

După cum poți vedea

sunt la fel de aiurită

cum m-ai lăsat.

Ți-aș spune dacă nu te-aș urî

suficient de tare

încât să te sun.

Astăzi e seara în care pot scrie despre tine.

Știi doar:e seară,sunt singură,uneori scriu în condițiile acestea.

Aproape că pot să trec peste ce mi-ai spus.

Sunt aproape îndrăgostită

de un tip aproape la fel de neserios ca tine.

Sper să-mi treacă până la începutul primăverii când trebuie să fiu grozav de fericită.

Aproape că scriu o poezie.

Și dacă o scriu în ce curent se încadrează?

Oare neomodernist ca Nichita Stănescu?

Știi e aproape ca întrebarea aceea puerilă pe care am auzit-o nu mai știu unde...

Ce epocă urmează după contemporană? Ha râd singură;))Ce epocă?

Sunt singură. Doar eu și pereții verzi și am impresia că pot să scriu cu o cafea la bord. Ha!

Dacă te întreb pe tine poate o să-mi spui că n-am știut niciodată să scriu.

Acum nici nu prea mai pot.

M-am accidentat la munte.

Mă doare când încerc să scriu, când fac orice...

Aproape că ți-aș spune dacă nu te-aș urî suficient de mult încât să te sun.

Apropo, dormi?