Acum aproximativ un an , mi-am propus să scriu o nuvelă, o compunere sau orice ar fi ieșit cu titlul „Mai există viață după liceu?”. Nu am reușit. Am și acum cele două documente „ MEVDL 1 și MEVDL 2 ”care se deosebesc prin conținut. A nu se înțelege greșit . Conținutul e o epavă, un eșec. Nu am putut să-i dau o formă și nici finaliza proiectul pentru că n-am avut un scop, niște întrebări la care să răspund o structură și o doză mare de voință care să mă determine să revin la propunerea inițială.
Voi discuta despre două aspecte : Mai întâi voi argumenta și exemplifica de ce nu-mi place să fiu abordată pe stradă. Apoi voi comenta evenimentele importante care s-au petrecut în viața mea în ultima perioadă : angajatul, mutatul și aflarea veștii că voi studia în Franța.
De ce nu-mi place să fiu abordată pe stradă? Abordată vine la pachet cu fluierată, jignită, întrebată stupidități etc. În primul rând îmi plac întrebările și atitudinile originale, spontane, altfel. În această enumerare nu întră „Ce faci frumoasa?”, întrebare venită dintr-un grup de băieți, pe care dacă i-aș vedea plimbându-se separat pe stradă ar ține capul în pământ. În nici un caz scosul capului pe geam și un țipăt, urmat de un prelung claxon nu-mi spune nimic, de fapt mă cam sperie. În al doilea rând, propunerile cu tentă sexuală nu mă impresionează, sau cel mult îmi provoacă o serie de înjurături pe care le rostesc în capul meu. Mai nou am început să-mi exprim frustrările în direct, mama mi-a spus că cei care fac asta sunt mai fericiți. De exemplu astăzi la exprimarea unui tânăr entuziast, care a scos capul dintr-o mașină și m-a întrebat „Unde-s sânii tău?” ( cenzurat, exprimarea era mai vulgară), i-am răspuns „ Dar .... ta unde e?” Păcat că nu m-a auzit, pentru că bineînțeles n-a avut curajul să aculte. Într-un oraș turistic cu personalități mixte lucruri grozave și jalnice se întâmplă la tot pasul.
În al doilea rând, atunci când sunt pe stradă ori mă grăbesc să ajung undeva pentru că de obicei sunt o întârziată, ori mă întorc acasă și atunci vreau să-mi ascult gândurile, să găsesc soluții pentru lucrurile care mă frământă. Din acest motiv mi-e greu să răspund unde e strada Primăverii sau nu știu ce cafenea la care lucrează un oarecare Paul? Cum s nu-l ști pe Paul? Ei bine, mai există viață și dacă nu-l cunoști pe Paul. În plus nu am o memorie vizuală prea bună, din acest motiv mi-e destul de greu să găsesc anumite locuri, fără să întreb pe cineva.
La premier jour du reste de ma vie (recomand acest film) și pun pauză acum în timp ce tastez.
Angajatul:
Totul a început cu motivația : Mi-am zis trebuie să-mi găsesc ceva de muncă pentru a rămâne la cămin și pentru a-mi putea asigura „supraviețuirea”. Deloc complicat. Însă pentru a rămâme la cămin trebuia să demonstrez că lucrez undeva. Astfel, am luat ziarul, am subliniat tot ce părea interesant și ce aș fi fost capabilă să fac. Era într-o luni. Final de zi :dezamăgitor. Posibilii și viitorii mei angajatori nici nu răspundeau la telefon. Cel puțin o mare parte din aceștia. Cei cu care am reușit să vorbesc nu corespundeau așteptărilor mele. Unul dintre aceștia mi-a propus să vin la ora 18:00 la Plaja Algida, pe care am căutat-o în disperare, ca apoi să nu-mi mai răspundă la telefon. Câtă maturitate! Bonă nu am avut nici o șansă să fiu pentru că am nu am vârsta necesară, după spusele recepționerei. Când vor scăpa oamenii de prejudecăți?
M-am trezit joi mai dezamăgită, hotârâtă să-mi reiau căutările a doua zi și să dorm, dar nu am reușit. Am luat ziarul și am sunat din nou. Și mi-a răspuns viitorul meu șef. Nu mi-a mai păsat de sinceritate, de modestie i-am spus tot ce consideram că ar putea fi luat ca pozitiv pentru a fi hosstess. Da bineînțeles că am lucrat, am făcut promoții, am vândut haine, am înălțimea corespunzătoare, sunt studentă la jurnalism, deci comunic bine. Nu mi-a mai păsat de timiditate, de frustrările care mă determină să nu fiu cea mai minunată dintre versiunile mele. Ah, asta trebuie să fac? Floare la ureche! Nu am CV, încă. Dar îl fac în câteva ore. Îl adaptez astfel încât să corespundă cu nevoile voastre. Sunt exact persoana pe care o căutați. Dacă nu mă angajați, voi pierdeți!
Vineri = interviu și eu ca de obicei am emoții și se vede. Unde e persoana din ziua precedentă? Te sun mai târziu, îmi spune și înghit momeala. Sunt cu niște cunoscuți pe plajă și aștept un telefon. Nu are nimeni voie să se atingă de telefonul meu. A sunat cât am fost la baie? Nu, îmi spune el cu o mină tristă. Ei habar n-au câtă nevoie au de mine, mă consolez, dar mă gândesc că timpul se scurge și mâine va începe o nouă zi de căutări. Ce idee îmi trece prin cap? SMS. Da asta e , mă descurc în scris, nu-mi aude nimeni vocea și sunt artistă, vorba aia....Așadar, sunt cutărică, am depus un CV la dumneavoastră și vreau să știu dacă am fost aleasă pentru a ști ce program am mâine bla bla. Sună. Vai, o să mor! Răspund. „De ce, aveai alte planuri?” „Nu, doar nu știam la ce ora să mă trezesc.” „Mâine la 8, o rochie și tu. ” „Bineânțeles!„ De unde iau rochie când nu sunt acasă?„ Hm, fată vin la tine să-mi dai rochie, fond de ten, farduri, rimel și acetonă.” Final de sâmbătă. „Mâine la 8.” „Serios?” Sunt cea mai fericită!
Cămin.
Muncă. Mă sună colega mea de cameră să-mi spună să-mi fac cerere să pot rămâne în cămin și adeverință că muncesc. Se pare că nu mai pot să stau la camera 21. Cum? După ce am decorat-o cu buline, am stat nouă luni, mi-am dorit o cameră care să se termine cu 1 și acum în 2 zile trebuie să eliberez camera pentru a fi închiriată la turiști. Printre lacrimi, mi-am spus că de aș avea o funcție mare în Universitatea asta i-aș da administratorului un ultimatum : să lase toate actele în regulă , să-și ia catrafustele și să se care, așa cum ne face el nouă : suflete care plătesc să fie umiliți.
Acum stau la camera 20, iar gândacii sunt cei mai buni amici ai mei. Mă asigur să aibă toate condițiile, dar se știe că fără comunicare nu există nimic.
Plecare la Dijon, Universitatea de Bourgogne ( Slic - Science de languages, information et comunication)
Mail Acceptation a Universite de Bougogne : Chere Alexandra Condrat vous etes accepte a Universite de Bougogne. Maitenant, je suis tres heureaux . Pe bune e cea mai grozavă veste. După lupte seculare, care au durat un semestru( goana după semnături, documente, mailuri, telefoane instituții, persoane dificile, primesc acest mail). Încă doi pași și plec în Franța. Am și bilet de avion. Pe 6 septembrie voi fi la Paris. E un vis împlinit.
Și totuși, există viață după liceu? Răspunsul este afirmativ dacă viață înseamnă să nu ai timp să te duci la plajă chiar dacă e la doi pași de locuința ta, să dormi cinci ore pe noapte, să-ți permiți să-ți cumperi chestii, să faci un an la jurnalism și să ajungi la concluzia că trei sferturi din timpul petrecut la cursuri ar fi putut fi valorificat altfel. Că învățământul superior are carențe, că ai 19 ani și nu știi cum să-ți exprimi nemulțumirile cu privire la cele de mai sus. Asta e cel mai trist. Dar am unde să stau, muncesc și plec în Franța. Ei cine spunea că nu sunt ambițioasă? Poate că nu știu ce-mi doresc, dar știu ce nu-mi doresc : o pseudolibertate (de exprimare, de acțiune).
