Și cum ador stilul poveste pe care-l regăsim în unele filme franțuzești de actualitate voi spune așa : Tout a commence comme ca... (Totul a început așa). Partea cea mai amuzantă este că nu-mi amintesc când am primit-o pe prima. Prima invitație la o petrecere tematică. Era oare o invitație strecurată pe sub ușa camerei 205 a rezidenței Beaune (căminul)? Sau era o invitație primită la ieșirea de la restaurantul studențesc Montmuzard (Muntele muzelor), înmânată de niște studenți plătiți cu ora pentru a împărți aceste invitații?
Îmi plăcea și un anumit bar, însă mergeam doar când nu aveam net și când aveam poftă de bere cu zmeură. Ahm zmeură, aroma mea preferată la parfumuri, fructul meu preferat la pfăjituri și acum aroma care însoțea berea. Era o băutură dulce și plăcută. J`aime le framboise:x
Odată am primit o invitație la ieșirea din restaurant de la un iepure gigantic și roz care mă indemna să particip la o soiree (Că începusem să vibrez de fiecare dată când auzeam pronunția acestui cuvânt minunat soiree). Și la ei în principiu, soiree-urile încep de miercuri. Miercuri, joi, vineri, sâmbătă și duminică găsești întodeauana un loc în care să dansezi și să bei ceva. Dar minunea se petrecea de obicei vineri sau sâmbătă.
Și nu voi uita prima petrecere la care am participat. Băusem niște Desperados (sau Despo, cum prescurtează ei) încă de acasă și am ales să merg singură. În țară prefer întodeauna să merg însoțită. În seara aceea însă îmi doream să observ și să dansez. Îmi plăcea ideea că nu mă cunoaște nimeni. Puteam să-mi construiesc de la 0 imaginea. Iar Despo ajută întodeauna. Ajunsă acolo am constatat că îmi place muzica și mi-am luat un Despo evident. Eh, dansul a venit de la sine. Am vorbit cu diferite persoane, însă seara aceea a fost despre mine nu despre ceilalți și pasiunile lor. Am plecat acasă pe jos, deși era destul de mare distanța, însă tramvaiul nu circula și încă nu aflasem de Plein Lune, autobuzul pe care-l puteai lua din centru după ora 1:30 din jumătate în jumătate de oră. Nu mi-a fost teamă deloc, orașul mi-a inspirat încredere de la început. Pe toată durata șederii la Dijon nu mi s-a întâmplat nimic rău și nu s-a purtat nimeni urât, n-a fluierat etc, cum s-ar fi întâmplat dacă aș fi ieșit aici din club la 4 dimineața, căci atât era ceasul. Am aflat cu uimire de la un amic că în oraș există o închisoare. Pentru ce tip de oameni care încalcă legea, m-am întrebat?
Prima petrecere de genul acesta la care am participat implica un code dress și mi-a plăcut foarte mult : trebuia să purtăm haine roșii, albastre sau albe, sau eventual toate, pentru a imita steagul Franței. Pentru primii 200 de invitați au oferit cadouri. Eu mi-am ales o ghirlandă în cele trei culori. Nu am considerat niciodată că arăt bine cu bonetă franțuzească. În fine. Aici am mers cu mai mulți. Și iar mi-a plăcut. Mi-a plăcut starea aceea și teatralitatea, faptul că m-am putut transforma într-un alt personaj.
Îmi colecționam invitațiile primite pe sub ușă în mare parte și le stângeam așa cum strâng bunicii diverse pungi și cutii, în caz că le vor fi necesare cândva. Mi-a plăcut ideea. Mi-am zis că vreau să am o astfel de petrecere de ziua mea, iar tema să fie : stilul anilor 80`, 90`. Vreau să mă amuz văzându-i pe cunoscuți cu părul înfoiat și bentițe, steluțe, haine colorate etc. Vreau muzica de atunci. Măcar pentru câteva ore. Și astfel strângeam micuțele invitații pentru inspirație. Una dintre dorințele de la Revelion a fost să organizez această petrecere. Dar nu s-a mai concretizat. Valuri de gânduri negative m-au luat la începutul sezonului estival când mă gândeam să-mi pun bani deoparte din leafa de la jobul de vară și să-mi îndeplinesc această petrecere fantezie. M-am gândit că nici unul dintre cunoscuții mei nu ar purta haine din inspirația anilor 80-90 și nu ar suporta mai mult de jumătate de oră muzica aceea. M-am gândit că nu aș putea să concep o hartă pe spatele invitație ca fiecare persoană să găsească mai ușor locația în care organizez evenimentul, așa cum am văzut pe spatele mai multor invitații primite în Franța și m-am gândit că și anul acesta, ca și anii precedenți voi avea nevoie de timp numai pentru mine și câțiva apropiați; să ne plângem de milă că am îmbătrânit, că nu mai avem 17 ani și că nu mai putem face o mulțime de lucruri pe care e făceam înainte cu o oarecare ușurință. Poate anul viitor. Am pierdut oricum invitațiile. Sau poate am dorit să le pierd, nu știu...
