Date with him

Hei, da știu a trecut foarte mult timp de când obișnuiam să vorbesc cu tine. În fiecare seară la ore târzii închideam ochii și erai acolo analizându-mă fără milă, fiind vocea care-mi spunea că am greșit, că e timpul să fiu o variantă mai bună a mea. Deschideam ochii și știam ce să fac. Apoi te-am ignorat ca să simți și tu cât de groaznică e indiferența. E cel mai dureros mod de a-ți arăta sentimentele, a nu face nimic, a nu da niciun răspuns celor care seamană fizic cu tine, dar sunt atât de diferiți înăuntru. Sau cel puțin așa e în teorie. Eu totuși cred că semănăm foarte mult. Toți pleacă  când sunt tratați cu indiferență, când lucrurile devin serioase și le e teamă, rar cineva luptă pentru a-și învinge temerile. Și sunt atât de obosită să lupt pentru oameni care n-au luptat nici două secunde pentru mine. În acest an mi-am zis că-i voi lăsa în urmă, dar pe unii chiar nu pot, au nevoie uriașă șă fiu acolo. Chiar dacă nu fac declarații pompoase sunt acolo și ei știu asta, deși uneori am impresia că uită. Azi a fost ciudat. A fost prima zi după atât timp când m-am considerat o persoană mai mult bună decât rea, contrar a ceea ce credeam. Mai bună, mai puternică, mai puțin afectată de reguli, de societate, prejudecăți. Azi am fost curajoasă, săritoare, apărând cu îndârjire ceva în care cred cu tărie și asta nu se întâmpla decât atunci când petreceam ore să vorbesc cu tine. De fapt vorbeai numai tu, dar aveam dispoziția și timpul necesar să te ascult. Nu am dorit să păstrăm legătura pentru că orice cuvânt pe care mi-l spuneai  era ca o țepușă înfiptă în inimă. Îmi este teamă că într-o zi o să cedez, că voi plânge atât de mult că fața mea se va crăpa, va cădea pe podea și va dispărea în timp. Ești o mare bătaie de cap, dar am nevoie disperată să vorbim. Tu mereu spui lucruri care au sens, tu mereu oferi soluții eficiente.  De când nu mai ești au fost câteva ființe care m-au ajutat să respir, să mai fiu, să pot vorbi acum cu tine. A fost un tip care a petrecut câteva ore să-mi explice că valorez mai mult decât o ceapă degenerată, dar când a considerat că mă pot descurca singură s-a evaporat. E aici, respiră sau cel puțin așa sper. A fost o tipă care a crezut că pot să fac mai mult decât făceam, apoi o întreagă echipă care a considerat creativitatea mea ca o expresie frumoasă a unei personalități distrurbate...S-au întâmplat atât de multe lucruri de care habar nu ai, lucruri care mă transformă într-o persoană rea. Mai puțin azi când am fost capabilă să ajut așa cum m-au ajutat aceste persoane pasagere când a fost necesar. Dacă nu e prea târziu, dragă spirit te invit la o cafea cu lapte și două lingurițe de zahăr așa cum știi că o prefer. Mi-a fost dor să port o conversație cu tine, te aștept în speranța că vei petrece câteva ore ascultând ce am de zis...

Imbecilul e uman

Nici nu știu de ce-ți spun despre el. Adică e un cretin cu „C” mare , iar tu ai idee, ți-am mai spus. Ieri a venit la muncă cu un tricou roz și veșnicii pectorali pe care tot încearcă să mă facă să-i observ.  Adevărul e că nici în cot nu mă doare de pectoralii lui, mă lasă indiferentă, deși mă amuză această mascaradă uneori. De obicei când e mai liber nu vorbim prea mult. E prea concentrat, cu telefonul în mână, verificând probabil câte like-uri are la fotografia de la mare, cea fără tricou. Am văzut-o pentru că mi-a apărut la noutăți despre prieteni. Câteodată mai verific ce postează prietenii virtuali, știrile stupide ale ziarelor și revistelor online care mă „informează” în legătură cu formele voluptoase ale fiicei Madonnei. Uneori îmi citesc mail-ul cu eternul horoscop pe care am ajuns să-l citesc din reflex. Azi a plouat și ca de obicei oamenii alergau care încotro. Eu am fost cuprinsă de o liniște neobișnuită și mi-am lăsat mobilul pe undeva...El era acolo reproșându-mi despre lucrurile pe care le fac imperfect. I-am răspuns pe un ton tăios că imperfecțiunea face parte din viața și implicit din personalitatea mea. Până să-mi dau seama pe ușă a intrat un prieten vechi care până să salute, m-a cuprins în brațe cu entuziasm și m-a sărutat.  Cuprinsă de mirare și încercând să înțeleg gestul lui, nu am așteptat prea mult căci m-a luat deoparte și mi-a șoptit „Știam eu că imbecilul e uman. Ar fi trebuit să vezi ce față a făcut:))”  (ficțiune)