(Această postare este o ficțiune. A fi tratată ca atare)
Am un prieten, dar nu-mi place să vorbesc despre el în public. Așa încep să mă confesez femeii cu eșarfă albastră cu
buline albe. Plătesc o necunoscută ca să vorbesc cu ea despre ceea ce mi se
întâmplă. Am ajuns la concluzia că am nevoie de ea într-o zi când m-am găsit plină
de nervi și cu șiroaie de lacrimi în ochi pe o străduță întunecată și ținând un
plic în mână. Plicul acela era rezultatul unei alegeri greșite dintr-o sumedenie
de alte decizii proaste care m-au condus spre acest moment de criză. Am
douăzeci de ani și câteva luni și viața mea e un eșec. Am sunat o persoană anume din agendă și i-am
cerut o recomandare cu privire la un psiholog. Așa am ajuns lângă această
doamnă îmbrăcată colorat și în această cameră aranjată foarte modern, dar cu
tonuri de galben și portocaliu. Iar eu tolerez cu greu portocaliul.
Nu am încredere în acestă
persoană. Nu-mi place că nu vorbește cu mine. Mă simt ca un radio într-o cameră
de studenți care sunt atenți la orice altceva în afară de radio. Totuși încerc
să stabilesc o legătură cu ea vorindu-i despre prietenul meu.
Relația dintre mine și prietenul meu este platonică. Adică nu ne vedem
aproape deloc. Nu ne-am mai văzut de trei luni, deși locuiește în acest oraș.
Îl cunosc de aproximativ doi ani și mi-a plăcut din prima. Foarte rar îmi place
cineva din prima și din acest motiv îl apreciez enorm. Bineînțeles că aș fi
putut să ies afară cu diverși tipi și în timpul acesta au apărut diverse
oportunități, dar nu mi-am dorit asta. Nu mai spun că sunt foarte pretențioasă
la oameni. Prietenul meu trebuie să vorbească corect limba română, să fie
politicos cu cei din jur, să fie prietenos cu natura și animalele. Asta îmi
demonstrează că are o inimă mare. Mi-ar mai plăcea și să știe lucruri pe care
eu nu le cunosc. În acest fel aș putea să-mi umplu golurile de cunoaștere și aș
putea la rându-mi să-i spun lucruri noi despre ceea ce mă pasionează sau ceea
ce mă interesează. Prietenul meu trebuie să fie amuzant, empatic, să se
adapteze schimbărilor, să nu se plângă că-l dor picioarele când facem două ture
de oraș, să nu fie foarte insistent, să, să, să, să...Aș fi putut să ies cu
diferite persoane care mă invită la suc și care habar n-au că prefer berea. Aș
fi putut să-i spun că nu mai vreau legătura asta. Că mă distruge faptul că nu
ne vedem și că sms-urile trimise în miez de noapte nu sunt suficiente ca să fiu
fericită. Deși pe moment înseamnă enorm. Și chiar am încercat să-i spun de
câteva ori că renunț. Dar mi-e prea greu să mă gândesc la un asemenea
scenariu...De ce nu-mi place să vorbesc despre el în public? Aș vorbi cu mare
drag, i-aș elogia calitățile și firea umană, dar practic ceea ce descriu eu
aici nu este o relație în adevăratul sens al cuvântului. Fetele au iubiți pe
care-i pot atinge, pe care-i pot suna, se pot gândi la construirea unui viitor
împreună, pot planifica petreceri, zile de naștere împreună, se pot certa pe
lucruri tangibile, pot cumpăra lenjerie pentru seri speciale. Eu, în schimb am
un tovarăș de vorbă exraordinar, unul care-mi poate ridica moralul și unul care
mă face să râd în hohote. Am un amic care se joacă cu vorbele mai ceva decât
Gabriel Garcia Marquez în Dragostea în vremea holerei. Este minunat, dar
rareori este acolo când simt că-mi curge personalitatea și fuge pe străzi în
căutarea independenței.
Mă anunță că ședința s-a încheiat și
că tema mea pentru data următoare este să-i spun ce îmi place și ce-mi displace
la mine. Hm, pot să încep acum, îi spun. Sunt atât de multe lucruri care nu-mi
plac la mine. Nu pot, îmi spune, sedința s-a încheiat. Așteaptă o altă persoană
care o va umple cu problemele sale. Îi plătesc, îi mulțumesc, din politețe, nu
pentru că simt că m-a ajutat în vreun fel. Oare mai poate face deosebirea
dintre problemele sale și cele ale pacienților? Mă foarte tare îndoiesc.
<a href="http://www.bloglovin.com/blog/11933527/?claim=s4u3fd8q8cj">Follow my blog with Bloglovin</a>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Opinia ta aici