vineri, 26 aprilie 2013

Criza de la 20 de ani?

Sunt momente în care mă mai întreb cine sunt și ce vreau. Nu am răspuns aceste întrebări. Înainte aveam...Înainte de ce? Ce s-a schimbat? Sunt aceeași, (îmi pace să cred asta)doar că nici acum nu ma descoperit cum să opresc timpul. Dacă mă întreabă cineva ce-mi place mă fofilez, shimb subiectul. Adevărul e că nu mai știu ce-mi place. Îmi place să scriu, mă calmează, îmi place să merg la plajă, de asemnenea mă calmează. Îmi place budinca cu vanilie și să mă uit la seriale(acum nu mai știu dacă-mi place să fac și asta), dar acestea nu sunt calități care „dau bine” la un CV. Și e complicat să conving pe cineva că sunt interesantă, când eu însămi nu mai cred asta.

Să fie criza de la 20 de ani? (Așa cum Norman, un videobloger din Franța a evidențiat că există una la 25 de ani). Adevărul e că nu-mi mai place nimic. Sunt mai rău ca în adolescență. Toate mă dezamăgesc și eu dezamăgesc la rându-mi.

Mi se spune în fiecare zi că trebuie să fac aia și aia, și îi întreb de ce trebuie? Așa face toată lumea? Dar nu mi-am dorit niciodată să fiu un soi de oaie dintr-o turmă, dimpotrivă.

Și se termină anul, mai părăsesc o cameră, niște colegi și e trist, dar nu-mi place ca cineva să-mi citească această emoție. Mă adaptez la alte condiții, nu-i problemă, însă uneori mă întreb cum se poate să nu mai țin legătura cu o persoană cu care cu un an în urmă comunicam foarte bine? E un fel de acceptare tacită pe care nu pot s-o înțeleg, dar nici nu încerc s-o schimb. E bizar acum, la anul voi crede că ce se întâmplă atunci e ieșit din comun. Timpul e ciudat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Opinia ta aici