Audrey Hepburn Honors Hubert de Givenchy at His Career Retrospective- #T...

)

La psiholog. Partea I

(Această postare este o ficțiune. A fi tratată ca atare)

Am un prieten, dar nu-mi place să vorbesc despre el în public. Așa încep să mă confesez femeii cu eșarfă albastră cu buline albe. Plătesc o necunoscută ca să vorbesc cu ea despre ceea ce mi se întâmplă. Am ajuns la concluzia că am nevoie de ea într-o zi când m-am găsit plină de nervi și cu șiroaie de lacrimi în ochi pe o străduță întunecată și ținând un plic în mână. Plicul acela era rezultatul unei alegeri greșite dintr-o sumedenie de alte decizii proaste care m-au condus spre acest moment de criză. Am douăzeci de ani și câteva luni și viața mea e un eșec.  Am sunat o persoană anume din agendă și i-am cerut o recomandare cu privire la un psiholog. Așa am ajuns lângă această doamnă îmbrăcată colorat și în această cameră aranjată foarte modern, dar cu tonuri de galben și portocaliu. Iar eu tolerez cu greu portocaliul.

Nu am încredere în acestă persoană. Nu-mi place că nu vorbește cu mine. Mă simt ca un radio într-o cameră de studenți care sunt atenți la orice altceva în afară de radio. Totuși încerc să stabilesc o legătură cu ea vorindu-i despre prietenul meu.

Relația dintre mine și prietenul meu este platonică. Adică nu ne vedem aproape deloc. Nu ne-am mai văzut de trei luni, deși locuiește în acest oraș. Îl cunosc de aproximativ doi ani și mi-a plăcut din prima. Foarte rar îmi place cineva din prima și din acest motiv îl apreciez enorm. Bineînțeles că aș fi putut să ies afară cu diverși tipi și în timpul acesta au apărut diverse oportunități, dar nu mi-am dorit asta. Nu mai spun că sunt foarte pretențioasă la oameni. Prietenul meu trebuie să vorbească corect limba română, să fie politicos cu cei din jur, să fie prietenos cu natura și animalele. Asta îmi demonstrează că are o inimă mare. Mi-ar mai plăcea și să știe lucruri pe care eu nu le cunosc. În acest fel aș putea să-mi umplu golurile de cunoaștere și aș putea la rându-mi să-i spun lucruri noi despre ceea ce mă pasionează sau ceea ce mă interesează. Prietenul meu trebuie să fie amuzant, empatic, să se adapteze schimbărilor, să nu se plângă că-l dor picioarele când facem două ture de oraș, să nu fie foarte insistent, să, să, să, să...Aș fi putut să ies cu diferite persoane care mă invită la suc și care habar n-au că prefer berea. Aș fi putut să-i spun că nu mai vreau legătura asta. Că mă distruge faptul că nu ne vedem și că sms-urile trimise în miez de noapte nu sunt suficiente ca să fiu fericită. Deși pe moment înseamnă enorm. Și chiar am încercat să-i spun de câteva ori că renunț. Dar mi-e prea greu să mă gândesc la un asemenea scenariu...De ce nu-mi place să vorbesc despre el în public? Aș vorbi cu mare drag, i-aș elogia calitățile și firea umană, dar practic ceea ce descriu eu aici nu este o relație în adevăratul sens al cuvântului. Fetele au iubiți pe care-i pot atinge, pe care-i pot suna, se pot gândi la construirea unui viitor împreună, pot planifica petreceri, zile de naștere împreună, se pot certa pe lucruri tangibile, pot cumpăra lenjerie pentru seri speciale. Eu, în schimb am un tovarăș de vorbă exraordinar, unul care-mi poate ridica moralul și unul care mă face să râd în hohote. Am un amic care se joacă cu vorbele mai ceva decât Gabriel Garcia Marquez în Dragostea în vremea holerei. Este minunat, dar rareori este acolo când simt că-mi curge personalitatea și fuge pe străzi în căutarea independenței.

Mă anunță că ședința s-a încheiat și că tema mea pentru data următoare este să-i spun ce îmi place și ce-mi displace la mine. Hm, pot să încep acum, îi spun. Sunt atât de multe lucruri care nu-mi plac la mine. Nu pot, îmi spune, sedința s-a încheiat. Așteaptă o altă persoană care o va umple cu problemele sale. Îi plătesc, îi mulțumesc, din politețe, nu pentru că simt că m-a ajutat în vreun fel. Oare mai poate face deosebirea dintre problemele sale și cele ale pacienților? Mă foarte tare îndoiesc.  

<a href="http://www.bloglovin.com/blog/11933527/?claim=s4u3fd8q8cj">Follow my blog with Bloglovin</a>

Se poate vorbi de iubire între o ființă umană și un sistem de operare?Her-filmul care pune acestă întrebare

De obicei nu scriu despre filme, de ceva vreme nu am văzut unul care să-mi transmită mai mult de o stare de moment sau  să-mi provoace vreo câteva minute de gândire pe un anumit subiect. Plus că mi se par foarte lungi, iar când văd câte unul singură trebuie să fac multe pauze. Din acest motiv prefer serialele. Pot rezista 40 de minute fără să mă gândesc la altceva.
 Dar ieri am dat din întâmplare peste acesta și nu mi-a plăcut descrierea. Menționez că pentru mine e important ca un film sau un serial să aibă o descriere bună. Din plictiseală sau nu știu exact care a fost motivul am văzut unul din trailerele acestui film și pentru că mi-a plăcut coloana sonoră, m-am decis să-l văd. Și nu a fost o alegere deloc proastă pentru că n-am mai trăit această bucurie de la „The eternal sunshine of the spotless mind”.

Her este o poveste de dragoste înfiripată între un scriitor(Theodore) și un sistem de operare pe nume Samantha(vocea suavă a lui Scarlett Johansson), care are capacitatea de a evolua odată cu noile sale experiențe. Între timp îl descoperim pe Theodore apelând la Samantha dispozitiv tehnologic ce are rolul de a-i ușura viața. Inițial acesta îi ordonează mail-urile, îl ajută să găsească soluții la diverse probleme și întreține diverse conversații cu acesta. Mai târziu aceasta suplinește mai multe nevoi ale personajului masculin. Samantha este „înfățișată” ca fiind foarte umană. Pe lângă gândire critică și ordonată specifică unui computer regăsim la acesta caracteristici specifice omului, acest dispozitiv este de o sensibilitate incredibilă.

Relația dintre cei doi protagoniști începe cu mult entuziasm, iar Samantha își pune foarte multe întrebări. Printre cele mai mari curiozități ale sale se află aceea de cum să ai un corp omenesc, cum e să ai prieteni, cum e să respiri, cum e să-ți împarți viața cu altcineva. Aceștia au chiar și  o relație de ordin sexuală, concepută la nivelul imaginației. Theodore îi propune să mergă într-o aventură cu el și descoperim o scenă nebunească în care el aleargă vesel prin mulțime și într-un final ajunge la mare. Aici Samantha îi compune o melodie ca să redea mai bine momentul intim care s-a creeat. Întâlnirea lui Theodore cu fosta sa soție care ia în râs relația lui cu Samantha răcește un pic legătura celor doi. Samantha pune acest impas pe fapul că ea nu are un corp fizic, astfel că găsește o persoană dispusă să facă sex cu Theodore pentru a întări relația lor. Acest demers se dovedește a fi un insucces și apare o primă ceartă între cei doi. Theodore tratează acestă problemă ca pe una reală și-i poveștește amicei sale Amy despre cele întâmplate.
 Samantha contribuie foarte mult la dezvoltarea personaă a lui Theodore facilitând publicarea unei cărți care cuprinde scrisori de dragoste pe care acesta le compune la locul de muncă. Însă relația dintre cei doi începe să se degradeze, iar Samantha discută cu diverse alte sisteme de operare și persoane și-i comunică lui Theodore dorința ei de a rupe această legătură care nu o mai face fericită.

De ce îmi place foarte tare acest film? Îmi place pentru originalitatea subiectului abordat, pentru actualitatea subiectului. Observ zilnic cum se intensifică legăturile între oameni și tehnologie. Există deja o anumită dependență. Cred că există posibilitatea ca  într-un viitor apropiat  să suplinească rolul prietenilor, al iubiților. Îmi place pentru că este o poveste bine spusă, îmi place coloana sonoră, îmi plac discuțiile, cum se pune problema, îmi place vocea Samanthei, îmi plac scenele filmate noaptea, îmi place curajul de a aborda un subiect atât de sensibil...

Visele - scenarii cu elemente bizare

Visele au un mod ciudat de a îmbina anumite elemente. Sunt ca niște scenarii de filme în care imaginarul nu are limite. Înlănțuiesc imagini extrem de bizare, găzduiesc personaje pe care le cunoști sau nu, fețe pe care le-ai văzut pe stradă, dar nu îți aduci aminte, combină diferite stiluri ale înfățișării tale și așa mai departe. Nu știu cât de des visez, probabil mult mai des decât îmi amintesc, dar astăzi a fost extrem  de amuzant. „Se făcea că mă durea foarte tare capul, dar urcam foarte energic scările școlii mele generale. Am ajuns la etajul 1, am intrat într-o clasă cu ușă gălbuie, așa cum erau cele de atunci. Eram îmbrăcată cu maieul verde pe care-l port acum, iar deasupra un bolero roz prăfuit pe care-l purtam în liceu. Părul era șaten, aproape brunet:)), avem tunsoarea din clasa a 12-a, adică cu părul drept și breton drept, geanta mea cu Witch și atât îmi amintesc din înfățișare. Îmi aduc aminte vocea mamei în fundal vorbind cu un profesor și explicându-i că mă doare foarte tare capul și cum încercau împreună să găsească o soluție. Partea amuzantă pentru mine acum a fost reacția mea când am intrat în clasă și în prima bancă de la ușă, loc pe care nu-mi plăcea niciodată să-l ocup era tipul acesta pe care-l adoram,(o persoană cunoscută). Mi-am schimbat traiectoria, la a treia bancă de la mijloc unde mă gândeam ințial  să mă așez și m-am pus în bancă cu el. M-am apropiat și l-am întrebat dacă e mai bine să plec. Mi-a răspuns afirmativ, l-am simțit stânjenit ca și cum își dorea să plec, dar n-am avut nici  o reacție, ci am observat că avea fața vânătă și l-am întrebat cum s-a întâmplat. Mi-a spus că a încercat să renunțe la fumat și că de fiecare dată când era tentat să fumeze se dădea cu capul de pereți=)) Mi-a spus că nu are sens să se întâmple ceva între noi pentru că el e genul care vrea să aibă peste o sută de copii și vreo două trei  familii și că eu nu o să accept niciodată așa ceva=)) Discuția a fost mai lungă, nu-mi amintesc replicile, imi amintesc doar dezinteresul lui și insistența mea. M-am trezit fericită, energizată și cu niște idei pentru a-mi soluționa problemele actuale.

Mai există viață după liceu?

Aceasta e întrebarea.

Stau în pat şi privesc spre tavanul roz. Camera aceasta sau mai degrabă dreptunghiul acesta la care mă uit seamănă cu răspunsul la întrebarea pe care mi-o pun deja de câteva zile, care îmi apare în vis şi care-mi dă fiori în fiecare dimineaţă. Visul meu arată cam aşa: intru într-o încăpere în care toţi sunt distraţi, nimeni nu-mi acordă  atenţie. Apoi, după o perioadă de timp apăsătoare, un domn mă întreabă sarcastic care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o reclamă pentru a fi cea mai bună. Mă observ ca într-o oglindă, îmi simt gâtul uscat şi teama  devine din ce în ce mai puternică. Îmi arunc privirea la unghiile mele negre. Sunt negre pentru că am mers pe principiul „ruj roşu pentru zile negre”, iar acum tot ce-mi trece prin cap este „unghii negre pentru zile negre”. Mă văd din nou cu faţa perfectă,cu machiajul pe care am învăţat să-l fac în timpul în care trebuia să învăţ la filozofie. Când coboram din pat şi mă puneam în poziţia lotus pe covor şi  mă uitam pe peretele din dreapta,de unde mă privea de sus Aristotel. Chiar eu avusesem grijă să-mi fac planşe cu filosofi pentru a-i reţine mai bine. Mă îndreptam spre stânga, lângă şifonierul meu impunător şi-mi făceam de lucru printre hainele ce nu erau niciodată aranjate. Dacă mă întorceam spre dreapta îmi plăcea să mi-l imaginez pe Blaise Pascal poftind la o ulcică de lapte de capră într-o zi de post, ca să-mi confirm că el este la fel de imperfect ca mine.

Mă închipuisem deja de atâtea ori în faţa unei comisii riguroase, care va decide viitorul meu,iar acum, îmbrăcată într-o anume cămaşă galbenă trebuia să răspund la acea întrebare. Galbenul îmi dă întodeauna o energie pozitivă şi impresia că sunt mai creativă astfel. În momentul acela am suspinat şi am început să-mi expun teoria. Adevărul era că nu m-am gândit nicicând că mi se va pune o astfel de întrebare. Cu o voce sugrumată am zis: „O reclamă e ca un război”. „Un război, zici?”mi se replică. „Da,un război pe mai multe fronturi. Pe patru fronturi mai exact. Reclama va avea patru laturi, ca un pătrat. Prima latură se va ocupa de partea informativă pentru că o reclamă trebuie să aibă acest scop, în primul rând. Cea de-a doua latură, reprezentând un aspect important este cea distractivă. Pentru a prinde la public, reclama trebuie să amuze. Latura afectivă este esenţială într-o reclamă. Reclama trebuie să-ţi atingă o coardă sensibilă, pentru a ţi se întipări în minte şi pentru a putea răspunde la ea aşa cum simţi. Ultima,dar nu mai puţin importantă este latura care presupune claritatea şi concizia mesajului. Stăteam agăţată de o ultimă speranţă, acea că oamenii aceia chiar m-au observat. Dar ei îşi continuau activităţile, unul scria ceva, altul căuta un cercel, altul îşi cosea un nasture pe pantaloni şi tot felul de alte lucruri bizare cu  care-şi pierdeau timpul aceşti oameni. Acum, deşi venisem machiată discret, machiajul mi se intensificase, eu arătam ca un clovn, iar ei se comportau ca atare.

Frica

Frica a fost dintodeauna cel mai mare inamic al meu.  Mi-e frică de oamenii autoritari, mi-e frică să nu spun tâmpenii, mi-e frică să vorbesc în public, mi-e frică să mă dezvălui celorlalți, mi-e frică să mă atașez, mi-e frică de dureri fizice, mi-e tare frică că oamenii de care-mi pasă o să plece, mi-e frică că într-o zi voi fi bătrână și urâtă, mi-e frică că într-o zi n-o să mai pot scrie și o râmân cu toate aceste frici. Mi-e frică că n-o să găsesc niciodată motivele pentru care mă aflu în acest loc, în acest timp, mi-e frică că nu voi mai avea nicio pasiune. Mi-e atât de frică de toate aceste decizii pe care trebuie să le iau curând, mi-e frică de mine când devin furioasă, mi-e frică când am tendința să renunț la ceva ce mă bucură enorm. Mi-e frică...că încep lucruri și nu le termin...Mi-e frică să încep lucruri pentru că mi-e frică că nu știu să le fac. Mi-e frică de mine când mă plictisesc de mine...Mi-e frică de mine când devin obsedată de o idee. Mi-e frică de mine când dorm mult. 

2 ani de blog

Era 27 noiembrie 2011 şi scriam pentru prima dată pe acest blog. Bine, avea alt nume, L`amitie c`est le but de ma vie pentru că atunci credeam orbește în prietenie. Acum am început să am câteva dubii în privința aceasta, însă tot este ceva ce valorează foarte mult pentru că până la urmă sunt una dintre norocoasele care are aceeași prietenă cea mai bună de la 5-6 ani când ne întâlneam pe stradă vara și în cuvinte puține comunicam tot ce este esențial, simplu și frumos. Primul post a fost tot despre ea, următoarea zi era ziua în care amândouă aveam 19 ani, pentru că da cât noroc pe capul meu prietena mea este născută a doua zi după ziua mea cu un an înainte. Și de la 16 ani, exceptând anul trecut când a fost perioada cu Franția am petrecut „ziua noastră” împreună. „Ziua noastră” însumează o serie de zile 28, 29, 30-Sfântul Andrei(ziua ei de nume) + 1 Decembrie. Avem 4 zile de fapt...

Sentimente generale? Hm acum sunt veselă probabil de la băutura cu cafea, care e extrem de grozavă. Evident, e cu cafea. Tot ce e despre cafea e fantastic. Zilele acestea au fost infernale, luna aceasta a fost apăsatoare, urăsc luna noiembrie și nu-mi place ziua mea. Nu mi s-a împlinit dorința de la 17 ani să rămân blocată la vârsta aia, iar 28 noiembrie este motiv de dormit mai mult, de încercat să înțeleg sensul vieții, ceea ce este un eșec general, pentru că niciodată nu ajung la un răspuns care să mă ajute să nu devin tristă și paranoică în legătură cu viitorul care mă super sperie. Ce frază lungă:))

Despre ce am dorit să scriu zilele acestea? Despre lucruri și etichete pe care mi le cumpăr. Înainte simteam o foarte mare satisfactie cand imi cumparam ceva nou, acum e doar ceva obisnuit, e un soi de trebuie...Mă gândeam la melodia lui Fergie, Shoping for labels, shoping for love. În momentul de fața stiu și simt că dragostea nu se cumpără, se dobândește greu și se menține greu, se oferă de cele mai multe ori persoanelor nepotrivite...

E totul despre societate? Despre reguli sociale? Despre ce trebuie să faci la o anumită vârstă? E totul despre faptul că neîndeplinirea acestor așteptări duce la nefericire? Despre ce e totul?Ce va fi mâine? Am impresia că aproape toti cei pe care-i văd pe stradă caută legături de toate felurile. De prietenie, dragoste, rudenie, profesionale. E totul despre legături. Prefer legături și nu relații.

În fine, la mulți ani blogului care a împlinit 2 ani, la mulți ani mie care sunt extem de bătrână. De exemplu mâine o să am 17+4, ceea ce e enorm...