Frica

Frica a fost dintodeauna cel mai mare inamic al meu.  Mi-e frică de oamenii autoritari, mi-e frică să nu spun tâmpenii, mi-e frică să vorbesc în public, mi-e frică să mă dezvălui celorlalți, mi-e frică să mă atașez, mi-e frică de dureri fizice, mi-e tare frică că oamenii de care-mi pasă o să plece, mi-e frică că într-o zi voi fi bătrână și urâtă, mi-e frică că într-o zi n-o să mai pot scrie și o râmân cu toate aceste frici. Mi-e frică că n-o să găsesc niciodată motivele pentru care mă aflu în acest loc, în acest timp, mi-e frică că nu voi mai avea nicio pasiune. Mi-e atât de frică de toate aceste decizii pe care trebuie să le iau curând, mi-e frică de mine când devin furioasă, mi-e frică când am tendința să renunț la ceva ce mă bucură enorm. Mi-e frică...că încep lucruri și nu le termin...Mi-e frică să încep lucruri pentru că mi-e frică că nu știu să le fac. Mi-e frică de mine când mă plictisesc de mine...Mi-e frică de mine când devin obsedată de o idee. Mi-e frică de mine când dorm mult. 

2 ani de blog

Era 27 noiembrie 2011 şi scriam pentru prima dată pe acest blog. Bine, avea alt nume, L`amitie c`est le but de ma vie pentru că atunci credeam orbește în prietenie. Acum am început să am câteva dubii în privința aceasta, însă tot este ceva ce valorează foarte mult pentru că până la urmă sunt una dintre norocoasele care are aceeași prietenă cea mai bună de la 5-6 ani când ne întâlneam pe stradă vara și în cuvinte puține comunicam tot ce este esențial, simplu și frumos. Primul post a fost tot despre ea, următoarea zi era ziua în care amândouă aveam 19 ani, pentru că da cât noroc pe capul meu prietena mea este născută a doua zi după ziua mea cu un an înainte. Și de la 16 ani, exceptând anul trecut când a fost perioada cu Franția am petrecut „ziua noastră” împreună. „Ziua noastră” însumează o serie de zile 28, 29, 30-Sfântul Andrei(ziua ei de nume) + 1 Decembrie. Avem 4 zile de fapt...

Sentimente generale? Hm acum sunt veselă probabil de la băutura cu cafea, care e extrem de grozavă. Evident, e cu cafea. Tot ce e despre cafea e fantastic. Zilele acestea au fost infernale, luna aceasta a fost apăsatoare, urăsc luna noiembrie și nu-mi place ziua mea. Nu mi s-a împlinit dorința de la 17 ani să rămân blocată la vârsta aia, iar 28 noiembrie este motiv de dormit mai mult, de încercat să înțeleg sensul vieții, ceea ce este un eșec general, pentru că niciodată nu ajung la un răspuns care să mă ajute să nu devin tristă și paranoică în legătură cu viitorul care mă super sperie. Ce frază lungă:))

Despre ce am dorit să scriu zilele acestea? Despre lucruri și etichete pe care mi le cumpăr. Înainte simteam o foarte mare satisfactie cand imi cumparam ceva nou, acum e doar ceva obisnuit, e un soi de trebuie...Mă gândeam la melodia lui Fergie, Shoping for labels, shoping for love. În momentul de fața stiu și simt că dragostea nu se cumpără, se dobândește greu și se menține greu, se oferă de cele mai multe ori persoanelor nepotrivite...

E totul despre societate? Despre reguli sociale? Despre ce trebuie să faci la o anumită vârstă? E totul despre faptul că neîndeplinirea acestor așteptări duce la nefericire? Despre ce e totul?Ce va fi mâine? Am impresia că aproape toti cei pe care-i văd pe stradă caută legături de toate felurile. De prietenie, dragoste, rudenie, profesionale. E totul despre legături. Prefer legături și nu relații.

În fine, la mulți ani blogului care a împlinit 2 ani, la mulți ani mie care sunt extem de bătrână. De exemplu mâine o să am 17+4, ceea ce e enorm...

Soiree tematique mes amis, o plăcere nouă, veche, nemuritoare?

Și iată că a venit momentul în care vă introduc pentru câteva minute în lumea mea. Mai exact vă voi vorbi despre fascinația mea pentru petreceri tematice. Îmi plac petrecerile de orice fel, oricând, aproape oriunde, atât timp cât atmosfera este pe gustul meu.

Și cum ador stilul poveste pe care-l regăsim în unele filme franțuzești de actualitate voi spune așa : Tout a commence comme ca... (Totul a început așa). Partea cea mai amuzantă este că nu-mi amintesc când am primit-o pe prima. Prima invitație la o petrecere tematică. Era oare o invitație strecurată pe sub ușa camerei 205 a rezidenței Beaune (căminul)? Sau era o invitație primită la ieșirea de la restaurantul studențesc Montmuzard (Muntele muzelor), înmânată de niște studenți plătiți cu ora pentru a împărți aceste invitații?

Îmi plăcea și un anumit bar, însă mergeam doar când nu aveam net și când aveam poftă de bere cu zmeură. Ahm zmeură, aroma mea preferată la parfumuri, fructul meu preferat la pfăjituri și acum aroma care însoțea berea. Era o băutură dulce și plăcută. J`aime le framboise:x

Odată am primit o invitație la ieșirea din restaurant de la un iepure gigantic și roz care mă indemna să particip la o soiree (Că începusem să vibrez de fiecare dată când auzeam pronunția acestui cuvânt minunat soiree). Și la ei în principiu, soiree-urile încep de miercuri. Miercuri, joi, vineri, sâmbătă și duminică găsești întodeauana un loc în care să dansezi și să bei ceva. Dar minunea se petrecea de obicei vineri sau sâmbătă.

Și nu voi uita prima petrecere la care am participat. Băusem niște Desperados (sau Despo, cum prescurtează ei) încă de acasă și am ales să merg singură. În țară prefer întodeauna să merg însoțită. În seara aceea însă îmi doream să observ și să dansez. Îmi plăcea ideea că nu mă cunoaște nimeni. Puteam să-mi construiesc de la 0 imaginea. Iar Despo ajută întodeauna. Ajunsă acolo am constatat că îmi place muzica și mi-am luat un Despo evident. Eh, dansul a venit de la sine. Am vorbit cu diferite persoane, însă seara aceea a fost despre mine nu despre ceilalți și pasiunile lor. Am plecat acasă pe jos, deși era destul de mare distanța, însă tramvaiul nu circula și încă nu aflasem de Plein Lune, autobuzul pe care-l puteai lua din centru după ora 1:30 din jumătate în jumătate de oră. Nu mi-a fost teamă deloc, orașul mi-a inspirat încredere de la început. Pe toată durata șederii la Dijon nu mi s-a întâmplat nimic rău și nu s-a purtat nimeni urât, n-a fluierat etc, cum s-ar fi întâmplat dacă aș fi ieșit aici din club la 4 dimineața, căci atât era ceasul. Am aflat cu uimire de la un amic că în oraș există o închisoare. Pentru ce tip de oameni care încalcă legea, m-am întrebat?

Prima petrecere de genul acesta la care am participat implica un code dress și mi-a plăcut foarte mult : trebuia să purtăm haine roșii, albastre sau albe, sau eventual toate, pentru a imita steagul Franței. Pentru primii 200 de invitați au oferit cadouri. Eu mi-am ales o ghirlandă în cele trei culori. Nu am considerat niciodată că arăt bine cu bonetă franțuzească. În fine. Aici am mers cu mai mulți. Și iar mi-a plăcut. Mi-a plăcut starea aceea și teatralitatea, faptul că m-am putut transforma într-un alt personaj.

Îmi colecționam invitațiile primite pe sub ușă în mare parte și le stângeam așa cum strâng bunicii diverse pungi și cutii, în caz că le vor fi necesare cândva. Mi-a plăcut ideea. Mi-am zis că vreau să am o astfel de petrecere de ziua mea, iar tema să fie : stilul anilor 80`, 90`. Vreau să mă amuz văzându-i pe cunoscuți cu părul înfoiat și bentițe, steluțe, haine colorate etc. Vreau muzica de atunci. Măcar pentru câteva ore. Și astfel strângeam micuțele invitații pentru inspirație. Una dintre dorințele de la Revelion a fost să organizez această petrecere. Dar nu s-a mai concretizat. Valuri de gânduri negative m-au luat la începutul sezonului estival când mă gândeam să-mi pun bani deoparte din leafa de la jobul de vară și să-mi îndeplinesc această petrecere fantezie. M-am gândit că nici unul dintre cunoscuții mei nu ar purta haine din inspirația anilor 80-90 și nu ar suporta mai mult de jumătate de oră muzica aceea. M-am gândit că nu aș putea să concep o hartă pe spatele invitație ca fiecare persoană să găsească mai ușor locația în care organizez evenimentul, așa cum am văzut pe spatele mai multor invitații primite în Franța și m-am gândit că și anul acesta, ca și anii precedenți voi avea nevoie de timp numai pentru mine și câțiva apropiați; să ne plângem de milă că am îmbătrânit, că nu mai avem 17 ani și că nu mai putem face o mulțime de lucruri pe care e făceam înainte cu o oarecare ușurință. Poate anul viitor. Am pierdut oricum invitațiile. Sau poate am dorit să le pierd, nu știu...

Mă pierzi idiotule

Mă pierzi, idiotule, deși tu ai tot ce nu au alții
Mă pierzi pentru un tip care mă scoate la bere și ascultă cu mine Wind of change
Și sunt atâtea ființe care abia așteaptă se le spun bună sau ceva
Și tu deși poți să mă faci să fac lucruri minunate într-un timp atât de scurt
Și mă faci să funcționez fără să mânânc, făra cafea, fără nimic doar gândul că ești mă face să fiu cea mai grozavă
Pentru că vreau să alegi cea mai grozavă ființă din lume să-ți fie alături
Mă pierzi pentru un tip care nu observă că port pafum.
Mă pierzi pentru că nu-ți pasă, pentru că nu suni
Pentru că nu vrei să mă vezi
Pentru că nu ai habar câtă nevoie ai de o ființă ca mine.
Aștept un semn de-o veșnicie parcă și telefonul sună
Sunt tot felul de ființe dornice să mă scoată afară
Să-mi vorbească despre regimuri politice totalitare
Să-mi aducă aminte de nu știu ce plimbare
Când tu nu trebuie să spui nimic, trebuie doar să fii.

Adorabil când(sau etapele unei relaţii)

Adorabil când te-am zărit în prima zi și te-am încadrat într-un tipar
Erai puțin ca tipul din prima bancă, fizic semănai cu un vecin, vocea era ca a uni tip de la radio...

Adorabil când am început să vorbim pe bune, când ne-am băut cafeaua în Vama Veche pe frigul ălă
Când ne-am așezat la masă cu tipul care ne-a făcut o fotografie și care se scuza pentru orice.
 Mi-ai zis că seamănă cu mine...

Adorabil când îmi făceai ceai când eram răcită și te lăudai trei ore de parcă ai fi făcut cine știe ce mâncare sofisticată...
Și că uneori aveai struguri prin bucătărie și 3 în 1

Adorabil când sunai la aceeași ora cu o precizie de ora exactă la radio România Actualități.

Adorabil când încercai să ghicești cu ce fructe este loțiunea mea de corp și nu nimereai aproape niciodată
Adorabil noaptea  când mergeam la mare așa fără motiv...

Nu te mai suport. De fapt cred că te urăsc.
Urăsc când mă suni doar când ai nevoie de mine.
Urăsc că eu te sun de ziua ta să te felicit, iar tu nu mă suni deloc de ziua mea, deși ai învățat când e...
Urăsc când te întreb ce-ți place la mine și îmi spui corpul meu de parcă nu poți inventa o minciună.
Urăsc că nu mai ești să îți dai seama de ce nu funcționează calcuatorul.
Că mă pierd pe străzi pe care tu le cunoști.
Că tu nu urăști ploaia, că tu iubești diminețile
Că tu nu ești irascibil înainte să-ți vină menstruația.
Că ție nu-ți place budinca cu vanilie.
Că tu nu îți cumperi gumă cu pepene pentru că ți se pare de copii.
Că nu mai ești să mă salvezi din brațele celor ce-mi spun că adoră personalitatea mea și de fapt le place doar mirosul de fructe, le place că plec dimineața devreme după ce deranjăm cearceafurile, le place că nu sun, că nu dau sms-uri decât atunci când sunt îndrăgostită și alte lucruri asemenea.

Adorabil că-ți place noaptea, adorabil că nu îmi spui niciodată că beau prea multă cafea, deși beau...

C. A. Destined for great things

Hei,

C. A. sau A. C. Bănuiesc că ar fi corect A. C, întrucât în clasa I mă semnam Alexandra Condrat la finalul lucrării sub conținut deoarece uitam să las spațiu pentru nume și se vedea inestetic dacă-mi scriam numele la început. Învățătoarea mea s-a supărat și i-a semnalat acest fapt mamei, iar acest obicei a fost ucis din fașă. M-a amuzat când am ajuns la facultate și mi s-a spus că trebuie să mă semnez cu prenumele și apoi cu numele, m-am gândit că am făcut asta dintodeauna, nu ar putea fi greu acum... Au fost oameni, puțini comparativ cu cei malițioși, care au considerat că sunt destinată pentru lucruri mărețe, că voi schimba ceva. Nici pe mine nu am reușit să mă schimb în totalitate, dar consider că acesta este un lucru bun. Din acele momente când aveam 17 ani, vârsta pe care o consider perfectă și potrivită pentru cele mai grozave vise și la care am devenit o variantă de care sunt foarte mândră, tot încerc să aduc caracteristici care să mă transforme într-o persoană destinată pentru lucruri mărețe.

Primul lucru pe care vreau să-l semnalez este că am schimbat numele blogului. Este o perioadă în care cred că nu mi-am manageriat foarte bine relațiile de prietenie. Bănuiesc că unghiul de abordare este greșit și din acest motiv intervin motive precum distanța sau afinițățile care dispar și nu mai pot spune că prietenia este scopul vieții mele. Atunci care este, vă întrebați?  Nu prea știu. Niciodată n-am știut, dar mi se pare că o persoană fără un scop pe termen lung e un pic pierdută. Așadar am un nou scop : cultivarea viselor, vreau să le fac să devină realitate, cât mai multe dintre ele. Ideea numelui blogului mi-a venit când întâmplător am dat de un portofel pe care scria asta și mi-am zis că din punct de vedere fonetic pot deveni o Alice falsă și pot realiza ce-mi propun urmând o serie de pași. Heh, în fine mă gândesc la ceastă schimbare de vreo zece zile, însă nu ma reușit s-o implementez.

Am promis că voi scrie despre Juri și nu am putut. Am privit azi fotografiile și m-am întristat. Oare de ce nu am putut s-o fac? În liceu doamna Leucă mi-a sugerat să scriu despre Jurilovca, despre obiceiuri, limbă și alte lucruri, însă n-am putut niciodată s-o fac. Nu m-am simțit niciodată competentă. Și acum cred la fel. Pot scrie despre emoțiile pe care mi le provoacă anumite locuri, pot scrie despre oameni și întâmplări, obiceiurile nu mi s-au părut diferite pentru că m-am născut cu ele, le observ doar atunci când sunt plecată mult de acasă. Totul e atât de complex acolo. Sunt anumite lucruri pe care cuvintele nu au puterea de a le ridica la adevărata lor valoare. Sunt momente neprețuite și oameni care găsesc soluții la orice fel de problemă.

Peste câteva zile voi petrece câteva zile la Babadag, micul orășel în care s-a nimerit sî mă nasc.Nu m-am simțit niciodataă conectată cu acest loc, de fapt nici nu fost de multe ori. E o pădure care mă impresionează de fiecare dată când sunt în drum, însă legătura mea cu acest loc a avut de-a face cu schimbarea buletinului și alte lucruri mărunte. Poate n-am putut scrie încă despre Juri pentru că n-am scris încă despre Babadag. N-am putut scrie nici despre Năvodari, de altfel...în fine...

În ceea ce mă privește sunt un pic fericită că laptopul merge mai bine datorită unui personaj care deși mi-a pus bețe în roate când l-am cunoscut, acum mă ajută foarte mult fără să ceară nimic în schimb. Totuși sunt capabilă să-i ofer totul întrucât sunt foarte generoasă cu cei ce-și dau seama cum funcționez. În discuția noastră amuzantă și cretină despre tipul cu care am ieșit prima dată mi-a zis ceva care m-a frapat. „Vezi întodeauna ai fost așa.”. Se referea probabil la faptul că primul tip cu care am ieșit avea multe probleme, eu doar încercam să le soluționez. Și-a dat seama despre asta și  s-a îndepărtat. Cel mai mult mi-au plăcut cei cu probleme, iar pe cei drăguți cu mine i-am eliminat fără nici un regret. „Întodeauna va apărea altcineva care-ți va plăcea mai mult, mi-a spus. Nu cred, i-am răspuns. Știu ce-mi place, iar ce-mi place se găsește rar. Am petrecut mai mult timp făcând lucruri pe care le cataloghez drept plictisitoare de obicei, a fost pentru prima dată când nu am încercat să-i spun numai lucrurile grozave pe care le fac și am mers pe ideea de ce mă deranjează, ce vreau să se schimbe, de ce mă plictisesc atât de des de mine și de ceilalți. Off, m-am gândit să mă reinventez făcând o cercetare în prealabil despre ce îmi place să fac, ce mă deranjează, care sunt punctele tari și care sunt cele slabe, ce pot face să devin o variantă îmbunătățită, să mă înconjor de oameni care să mă ridice și nu doar să încerc să-i ridic eu pe alții, care de cele mai multe ori nici nu-mi cer ajutorul...încerc să scriu în cursul zilei de astăzi despre Juri, axându-mă pe trăiri și nu pe locurile pe care merită să le vizitați. Pentru asta am nevoie să mă pregătesc mai bine.

Azi este ultima zi la gelaterie și se termnină un capitol încărcat de amintiri. Ultimele zile petrecute la cămin, câteva zile până la Atelierul de teatru și mă simt ciudat. M-am săturat să fac bagaje. Ar trebui să nu mai despachetez, adică întodeauana plec, nu are sens. De la Gelaterie mi-au rămas lucrurile frumoase, momentele petrecute Cu Elena, Cristina și Claudia, ieșirile pe malul mării cu o bere Desperados, escapadele la El Commandante, seara de karaoke cu Elena, înghețata de caramel și sorbetul de zmeură, nachos extra picante, muzica, serile, casa de marcat, aparatul de cafea-prietenul meu, ventilatorul Gigel și multe alte detalii. Oamenii indiferent de natura lor vor deveni doar motiv de banc, iar amintirile se vor estompa. Vor rămâne doar momentele plăcute. Good Bye Corso până vara viitoare când ne vom bucura împreună de gustul intens al înghețatei. M-am simțit datoare să scriu un pic despre această perioadă care m-a ajutat să fiu mai responsabilă, mai calmă, empatică etc etc. O zi fantasctică C.A. sau A. C. Nici eu nu știu...

P. S. Mi-a făcut laptopul și era să-mi șteargă pozele. Și-a dat seama că m-aș fi suparat foarte tare. Și așa e, muzica o pot recupera, dar folderele cu fotografii le adun din aproximativ clasa a 10-a. Am multe care mă ajută sa-mi dau seama cum m-am simțit într-o anumită perioadă. Voi pune și una de azi aici. Ce ciudat este, mă simt ca acel personaj din „Le premiere jour du reste de ma vie” care-și făcea fotografii în fiecare zi pentru a vedea  cât de mult s-a schimbat fizic:)) Din nou, o zi bună! C. A sau A.C.

Fără titlu

Hei,

Mă întorceam de la muncă azi cu picioarele varză de la noii teneși și în fața căminului nu știu cum mi-am dus încheietura mâinii spre față și am simțit un parfum discret și dulce. Am zâmbit ca o toantă fără să înțeleg de ce și m-am uitat spre „acasă”. Poate aceasta este problema mea, sunt atât de multe locuri în care mă simt ca acasă și niciodată nu mă pot opri la unul singur. Toate au o poveste, toate au participat la evoluția mea ca fîință. Unde e acea ființă, mai există „delicatețea” mea „umană” pe care a observat-o doamna dirigintă în primul an de liceu și mi-a dedicat cartea ei cu acest mesaj. Unde e acea fată sălbatică pe care nimeni n-o putea rupe de convingerile ei, care s-a îndrăgostit iremediabil de „orașul care sărută marea”? Năvodari. A fost odată o fată provenind de la țară cu vise multe și un simț estetic un pic exagerat. O chema Ali, nu Alice, era doar pe jumătate idealistă, adorând cosmeticele, dar negându-și acestă latură pe care ea însăși a catalogat-o drept superficială. Doamna Leucă a considerat că la revista liceului  i se potrivește rubrica de modă întrucât paltonul, eșarfa și botinele o făceau un pic ieșită din tipar. Dar s-a încăpățânat să-și reprime pasiunea pentru culori, texturi și farduri și să scrie poezii fără rimă și un soi de proză un pic agresivă numai ca să pară serioasă. Poate că i-a păsat prea mult despre ce cred alții, deși atitudinea ei spunea contrariul, poate gândul obsesiv că nu va reuși niciodată să se atașeze de oameni așa cum adoră locurile o măcina prea tare și-i distrugea întreaga existență. Nu i-a plăcut niciodată să aștepte, iar de nu vedea rezultate vizibile din prima renunța. Așa a renunțat la toate visele : nu va deveni regizor, nici scenarist, nici monteur și am impresia că nici jurnalist întrucât nu găsește un argument suficient de puternic care s-o mobilizeze. Poate încă îi pasă, poate nu a renunțat de tot, poate își va găsi sălbăticia, poate se va ierta pe sine însuși...